Plante suculente naturalizate în Noua Zeelanda

Un reprezentant de rasã – Carpobrotus (familia Aizoaceae)

Carpobrotus N. E. Brown este o prezenþã de marcã în rândul plantelor naturalizate în Noua Zeelnda, un adevãrat spectacol ºi în acelaºi timp un ajutor de nãdejde în conservarea unui sistem ecologic foarte important pentru insulã – dunele de nisip din proximitatea þãrmurilor. Chiar cu riscul de a limita (în unele locuri chiar de a elimina) unele plante endemice cu habitat similar rãspândirea în naturã ºi integrarea în ecosistemele locale a avut un efect benefic – fixarea dunelor de nisip (mai eficient decât ar fi putut-o face multe din plantele native sau endemice) nu poate fi ignorat. Douã specii sunt prezente - Carpobrotus aequilaterus (Haworth) N. E. Brown 1928 [A] (sinonim Carpobrotus chilensis (Molina) N. E. Brown) (5) ºi Carpobrotus edulis (Linnaeus) L. Bolus 1927 [AS] au fost întroduse în Noua Zeelanda de om cu 150 – 160 de ani în urmã cultivate ca plante de grãdina (existã o tradiþie englezã în cultivarea acestui tip de plante) ºi în aparenþã au scãpat foarte repede în naturã rãspândindu-se mult mai rapid decât s-ar putea crede. Între timp acestea au devenit parte o importantã a ecosistemelor locale ºi s-au integrat complet în peisajul marin neozeelandez. Carpobrotus edulis este foarte comunã în numeroase locuri fiind prezentã practic doar cu unele intreruperi în toate zonele de coastã, mai puþin vestul Insulei de Sud. Suportã foarte bine ºi clima cu influenþe subpolare din sudul extrem, inclusiv Insula Stewart. Am întalnit-o în numeroase locuri, printre care Muriwai, Manukau Harbour ºi Long Bay (6) (Auckland), Ninety Mile Beach (Northland) ºi Whangamata (Coromandel), formând de regulã populaþii extinse.

Carprobotus edulis, habitat lângã localitatea Murwai, regiunea Auckland

Carpobrotus edulis preferã dunele de nisip de langã plaje formând un covor des care se poate întinde rapid datoritã tulpinilor târâtoare care pot ajunge la 6 m lungime; ocupã însã uneori ºi locuri stâncoase sau avanseazã spre interior pe marginile drumurilor ºi în balastul cãilor ferate. Este o plantã cu un caracter deosebit de invaziv (creazã mari probleme în California, Italia sau Franþa) dar are în Noua Zeelanda în mod paradoxal o contribuþie inestimabilã în conservarea habitaturilor de coastã ºi in mod special în fixarea dunelor de nisip. A fost semnalatã pentru prima datã în 1883.

Carpobrotus aequilaterus este o plantã similarã din punct de vedere vegetativ, dar are un caracter mult mai puþin invaziv; ocupã de altfel ºi un habitat diferit – locuri stâncoase ºi de preferinþã pante abrupte. Are o rãspândire mult mai limitatã – Patea (Taranaki), Pukerua Bay (Wellington) ºi doar în cateva alte locaþii din Canterbury ºi Otago. A

Disphyma australe

fost consemnatã pentru prima datã de T. Kirk în 1880 sub numele de Mesembryanthemum aequilaterale Haworth. Numele a fost însã ulterior eronat aplicat unor forme cu pedunculi lungi ai plantei endemice Disphyma australe ssp. australe (Aiton) J. M. Black 1932, cu care prezintã o asemanare superficialã, ceea ce pune sub semnul întrebarii multe din menþiunile timpurii. Este meritul lui R. J. Chinnock care a clarificat ºi acest aspect legat de prezenþa unor Aizoaceae în Noua Zeelanda datoritã cercetãrilor sale în teren în perioada 1968 – 1969, iar ulterior a clarificat din punct de vedere taxonomic ºi complexul Disphyma australe.

Tot Chinnock este cel care a semnalat prezenþa unor foarte interesanþi hibrizi naturali ai celor douã Carpobrotus sp. cu endemica Disphyma australe ssp. australe, aspect ciudat dacã þinem seamã de ciudata incompatibilitate a acesteia cu plante aparþinând aceluiaºi gen sau chiar cu subspecii foarte apropiate. Cel mai des întalnit este Carpobrotus edulis x Disphyma australe care a fost semnalat pentru prima datã de Healy în 1959 sub numele de Mesembryanthemum sp. în diverse zone de coastã din Canterbury ºi Otago. Healy a constatat cã planta în cauzã era asemenatoare cu Carpobrotus edulis dar nu a putut face o identificare mulþumitoare. Chinnock (1972) a considerat de la început cã aceastã plantã

Caprobrotus edulis x Disphyma australe

este un hibrid natural deoarece a fost semnalatã iniþial în 3 locaþii în care coexistau ambii pãrinþi ºi în alte câteva locaþii în care existau doar unul din pãrinþi. Chinnock a examinat în 1968 nu mai puþin de 8 locaþii diferite în zona Wellington descoperind atât Disphyma australe ssp. australe cât ºi plante diferite, imbinând ºi caracteristici vegetative ale Carpobrotus edulis ºi care s-au dovedit a fi sterile, demonstrând originea lor hibridã. Personal am întâlnit aceasta plantã hibridã într-o singura locaþie – Muriwai (Auckland), dar este rãspânditã practic în aproape toate regiunile de coastã ale insulei în care cei doi pãrinþi coexistã. Hibridul Carpobrotus aequilaterus x Disphyma australe este cunoscut doar din Castlerock ºi Patea (Taranaki); a fost semnalat încã din 1934 de Cockayne ºi Allan, care au sugerat cã forme intermediare observate s-ar putea datora hibridizãrii cu Carpobrotus aequilaterus. (7)

Recent G. Rowley a înfiinþat genul xCarpophyma pentru a încadra taxonomic aceºti hibrizi naturali extrem de interesanþi.

Alte Aizoaceae

Fam. Aizoaceae este foarte bine reprezentatã numeric atât de specii care ºi în þara de origine (de regulî Africa de Sud) populeazã zonele de coastã dar ºi prin câþiva cultivari scãpaþi în naturã. Ea reprezintã probabil ca importanþã a doua grupã de plante suculente naturalizate în Noua Zeelanda. Iatã în continuare alte câteva specii naturalizate:

Aptenia cordifolia (Linnaeus) Schwantes 1928 − a fost semnalatã pentru prima datã în 1959 ºi preferã solurile pietroase din proximitatea þãrmurilor dar poate fi întalnitã ocazional ºi crescând în nisip. Fãrã a forma populaþii numeroase este destul de rãspânditã în zona Auckland, Mokohinau Island (Hauraki Gulf - Auckland), Napier (Hawke’s Bay), Wellington, Nelson, Marlborough, Canterbury ºi în nordul Otago. Aceastã specie se distinge de toate celelalte Aizoaceae întâlnite în Noua Zeelanda prin faptul cã are 4 sepale care sunt mai mari decât petalele.

Delosperma sp. [SA] – în aparenþã douã specii diferite consemnate doar generic, semnalate în 1987 în Church Bay (Christchurch), din pãcate nu s-a reuºit identificarea exactã.

Dorotheanthus bellidiformis (Burm. F.) [AS] − numitã ºi „Livingstone Daisy” (margareta lui Livingstone) a fost semnalatã în 1968 ºi este o prezenþã sporadicã, doar câteva mici grupuri de plante localizate în Ohawe Beach (Taranaki) ºi Christchurch.

Drosanthemum floribundum (Haworth) Schwantes 1927 [AS] − a fost semnalatã din 1959 ºi creþte în principal în zonele de coastã pe versanþi stâncoºi; este foarte rãspânditã în Tauranga (Bay of Plenty) ºi Wellington iar în Insula de Sud în zone de coastã din Nelson, Canterbury, Christchurch ºi Otago. Este deosebit de activã atunci când descoperã o niºã noua – în prezent avanseazã spre interior pe marginile drumurilor.

Disphyma clavellatum (Haworth) Chinnock 1976 [A] − a fost multã vreme inclusã în Disphyma australe (Aiton) J. M. Black 1932 sensu lato dar în prezent este consideratã o specie validã. Este prezentã in estuare, lagune ºi plaje, mereu în apropierea apei ºi mereu la limita etajului ocupat de plantele halofite. Are prin aceasta un habitat oarecum diferit de „ruda” sa din Noua Zeelanda (Disphyma australe ssp. australe (Aiton) J. M. Black 1932 sensu Chinnock) deºi vegetativ sunt similare; ciudatã este ºi prezenþa sa doar într-un estuar de langã Invercargill (Southland) într-o zona cu climat cu influenþe subpolare.

Disphyma papillatum Chinnock 1971 − originarã din Insulele Chatham, a fost ºi ea inclusã iniþial în complexul Disphyma australe. Prezenþa ei în Noua Zeelanda este controversatã, ca de altfel ºi statutul ei – naturalizatã / indigenã; consemnez doar numele fãrã a încerca sã clarific un aspect care mã depãºeºte.


Lampranthus − este un alt gen bine reprezentat numeric ºi apparent în continuã extindere. Lampranthus glaucus (Linnaeus) N. E. Brown 1930 – semnalatã în 1981 (ca Lampranthus sp.) mai întâi în Insula de Sud în stâncãrii uscate din Pakawau Beach (Nelson) ºi Church Bay (Christchurch) pentru ca din 1998 sã fie semnalatã ºi în Insula de Nord în Wellington (la Castlecliff s-au observat extreme de multe plante foarte tinere indicând rãspândirea masivã prin seminþe) ºi Wanganui.

Iatã pe scurt ºi alte câteva reprezentante ale genului Lampranthus a cãror prezenþã, deºi în numãr relativ mic, a fost semnalatã în Noua Zeelnda: Lampranthus „Purple”, colectat o singurã datã în 1988 la Taylor’s Mistake (Christchurch), pe marginea unui drum; Lampranthus „Hunter Gully”, alt cultivar semnalat în 1988 la Church Bay (Christchurch); Lampranthus spectabilis (Haworth) N. E. Brown 1930 [AS], rãspânditã local în Diamond Harbour ºi Taylor’s Mistake (Peninsula Banks - Christchurch) în stâncãrii, dune de nisip ºi pe marginea drumurilor. P. J. Garnock-Jones (1981) semanaleazã ºi o altã Lampranthus sp. [SA] colectatã de Moore în 1947 la Pakawau (Nelson) ºi ulterior ºi la Himatangi Beach (Manawatu), calitatea specimenelor este însã inadecvatã ºi nu permite o identificare specificã. Oricum genul este vast ºi înca puþin cunoscut.

Oscularia caulescens (Miller) Schwantes [AS] − a fost semnalatã în 1986 la Scarborough Hill (Canterbury) ºi formeazã o micã populaþie bine închegatã.

Ruschia tumidula (Haworth) Schwantes 1927 [AS] − semnalatã în 1981; se gãseºte în Himitangi Beach (Manawatu), Diamond Harbour ºi Church Bay (Peninsula Banks– Christchurch). Populeazã cu predilecþie dune de nisip, bancuri argiloase ºi promontorii stâncoase.



Cactaceae

Poate cea mai mare eroare a articolului meu din 1995 a fost o afirmaþie foarte netã – în Noua Zeelanda nu existã cactuºi în naturã. Ei bine, ei existã, chiar dacã prezenþa lor în rândul plantelor suculente naturalizate este (cu o singurã excepþie) mai degrabã simbolicã. Mai mult, prezenþa lor a fost semnalatã chiar foarte devreme în istoria monografiilor botanice din Noua Zeelanda – 1855, anul publicãrii volumului 2 al „Flora Novae-Zelandiae” de J. D. Hooker.

Deºi foarte devreme scãpatã în naturã, deºi în aceeaºi epoca Australia iºi pregãtea sârguincios dezastrul care a constituit principala problemã ecologicã a acestei þãri timp de aproape un secol, în Noua Zeelanda, datoritã unui climat diferit dar ºi a unei biosfere diferite, mai puþin ospitaliere pentru acest gen, rãspândirea nu s-a produs la scarã largã, puþinele focare existente la un moment dat (de exemplu douã plantaþii abandonate în Auckland ºi Waikato) au dispãrut în timp de la sine. Este un aspect foarte interesant care ar merita puþinã atenþie într-un articol separat. Existã destule neclaritãþi în ceea ce priveºte speciile implicate, în general autorii contemporani considerã cã referirile timpurii la Opuntia ficus-indica sunt confuzii, fiind vorba în fapt de Opuntia vulgaris Miller 1768 [AMS] (8).

Cert este nu numai cã Opuntia vulgaris nu s-a rãspândit prea mult în naturã, dar este ºi singura reprezentantã a acestui gen cu adevarat naturalizatã. Se poate înmulþi atât vegetativ cât ºi prin seminþe, de regulã imposibil în cazul plantelor care au scãpat în naturã doar prin plante clonate vegetativ pânã în acel moment. Preferã locaþiile mai calde unde poate forma mici colonii, dar este prezentã ºi în zone ceva mai reci din sud – în prezent sunt cunoscute mici populaþii la Hokianga Harbour ºi Mangonui (Auckland), Napier (Hawke’s Bay), Awato (Nelson), Teviotdale Station, Conway Flat ºi Waipara (Canterbury) ºi (cu o singurã colecþie cunoscutã) Lowburn (Central Otago). Cu excepþia ultimei locaþii (aflate în interior) toate celelalte se aflã în apropierea þãrmului, planta preferând promontoriile stâncoase, dunele ºi plajele nisipoase. Este de altfel foarte tolerantã la expunerea marinã ºi chiar la anumite concentraþii de sare.

Mai existã cateva specii semnalate în naturã, în zone mult mai limitate ºi cu o prezenþã numericã mai mult simbolicã, putând fi considerate mai degrabã ca fãcând parte din flora adiþionalã sau ocazionalã:

Opuntia cylindrica (Lamaire) De Candolle [AMS], provenind din deºeuri horticole ºi înmulþindu-se doar vegetativ. A fost semnalatã iniþial în 1984 pe Quail Island (Christchurch) Fiind destul de rezistentã la frig poate coloniza un teritoriu destul de vast, pânã în prezent a mai fost semnalatã însã doar ca prezenþã ocazionalã în câteva locaþii din Canterbury iar in 1999 ºi Port Hills (Christchurch) ºi un tãrm bolovãnos pe Mokohinau Island (Hauraki Gulf - Auckland), împreunã cu alte specii naturalizate; în 2000 este descoperitã ºi într-o carierã abandonatã (Halswell Quarry – Christchurch) crescând printre blocurile de piatrã dislocate. Tendinþa de extindere a acestei plante, deºi lentã, este vizibilã.

Opuntia ficus-indica (Linnaeus) Miller [M] a fost semnalatã în anul 2000 în naturã, prin doar câteva exemplare dezvoltate frumos pe plaje sau în zone de coastã în mod special pe dune de nisip sau pante pietroase; cum a fost observatã atât dispersia prin seminþe cât ºi vegetativã este posibil ca pe viitor sã cunoascã o rãspândire mai mare. A fost observat în Canterbury ºi Bay View – Napier (Hawke’s Bay).

Opuntia robusta H. Wendler ex Pfeiffer [M] este cunoscutã dintr-o singurã colecþie dintr-o carierã pãrãsitã din Port Hills (Christchurch), fiind consideratã o prezenþã ocazionalã. Nu este clar încã dacã înmulþirea a fost efectuatã doar vegetativ sau ºi prin seminþe. Este foarte rezistentã la secetã ºi mica populaþie se aflã într-o zona nu foarte apropiatã de þãrm în care ocazional se produc geruri destul de puternice iarna.

Opuntia stricta (Haworth) Haworth [M] este o prezenþã controversatã. A fost menþionatã în 1942 (sub numele de Opuntia inermis) într-un raport ecologic (W. W. Robbins & al. – „Weed Control in NZ”) dar întrucât nu a fost precizatã locaþia exactã ºi planta nu a fost observatã în naturã este posibil sã fi fost fie o prezenþã absolut ocazionalã, fie o eroare.

Opuntia tomentosa în cultivaþie

Sunt singurele Cactaceae rãspândite în naturã în Noua Zeelanda în ciuda faptului cã în condiþii de culturã în aer liber în unele zone se pot obþine exemplare splendide de Cereus, Trichocereus sau Opuntia. Principalul impediment în acest lucru cred cã este însã biosfera destul de diferitã faþã de cea din Australia spre exemplu, care sã permitã rãspândirea fãrã probleme în mediul natural ºi nu numai în condiþii de culturã controlatã. (foto13)

Alte plante suculente

Agave americana Linnaeus 1753 [M] este principala reprezentantã a familiei Agavaceae în Noua Zeelanda. Ea a fost menþionatã încã din 1869 de T. Kirk în North Shore (Auckland), dar prima colecþie pãstratã dateazã din 1942. Are o distribuþie destul de vastã în Insula de Nord, incluzând Auckland, Bay of Plenty ºi Wellington ºi doar douã locaþii confirmate în Insula de Sud – la Kaikoura (Marlborough) ºi Waipara (Canterbury); planta este prezentã destul de surprinzãtor ºi în multe insuliþe din Golful Hauraki (Auckland) ºi Firth of Thames (Coromandel). Preferã în general pante stâncoase cu expunere marinã ºi este un exemplu tipic de plantã scãpatã din cultivaþie (9). Tinând cont de popularitatea acestei plante ºi (in mod special a formelor variegate) este aproape inevitabil. Am întâlnit în mai multe rânduri în naturã aceasta planta, în mod cert cea mai specatuloasã a fost cea vazutã la Mt. Mauganui (Bay of Plenty) pe o plaja, la nici 20 de m de apa. Nu ºtiu cum a putut ajunge acolo acel exemplar variegat de peste 2 m înãlþime ºi diametru dar pãrea sã-i priascã în nisipul fin; pe o razã de 5 – 10 m câteva zeci de plante tinere, unele de doar câþiva cm, altele la 30 – 40 cm crescute din rizomi. Am sãpat de curiozitate un pic – pânã la 40 cm era nisip fin, nu ºtiu ce era mai jos; oricum destul de neobiºnuit atât substratul cât ºi expunerea marinã puternicã. Altã plantã aparþinând Agavaceae întâlnitã la Gisborne (Marlborough) în dune de nisip din apropierea coastei este Yucca gloriosa; mai sunt cunoscute ºi alte câteva mici populaþii de Yucca dar acestea nu au putut fi identificate cu exactitate.

Aloe ciliaris Haworth [AS] – este o prezenþã sporadicã; au fost observate exemplare izolate în Northland, Auckland ºi Waikato, recent ºi în Canterbury în zonele de coastã. Prezenþa în Canterbury, semnalatã de D. J. Mahon (2007) este puþin surprinzãtoare deoarece se considera pânaã acum cã nu poate fi prezentã mai la sud de Hamilton (Waikato) întrucât este o planta mare iubitoare de cãldurã. Propagarea în Noua Zeelanda s-a fãcut probabil doar pe cale vegetativã, sursa de infestare fiind deºeuri de grãdinã aruncate neglijent.

Aloe maculata (Aiton) Haworth [AS] – menþionatã de cele mai multe ori sub numele Aloe saponaria (Aiton) Haworth 1804 a fost colectatã pentru prima datã în 1883 de unul din patriarhii botanici neozeelandezi, T. F. Cheeseman în Remuera (Auckland) ºi identificatã ca Aloe latifolia (Haworth) Haworth (10). Am întâlnit planta în Wenderholm Regional Park, la

Aloe maculata

40 – 50 km nord de Auckland, la cca. 100 m de plajã, într-o zona uºor împãduritã în iulie 2003. Era un grup superb de plante poate 40 sau 50, mai mari ºi mai mici, grupate semicircular în jurul unui copac bãtrân. Aveau acolo ºi umbrã ºi soare, protejate oarecum de ploaie – era o micã populaþie foarte bine aºezatã. Am colectat ºi eu una, de doar câþiva cm diametru, care între timp a devenit o linie de înmulþire vegetativã pentru câteva zeci de clone. Fiind o zonã cu vegetaþie controlatã mica populaþie a fost eradicatã pe la mijlocul anului 2004. Exemplare mai mult sau mai puþin izolate par sã fie destul de frecvente în naturã, lucru favorizat ºi de faptul cã este de departe cea mai rãspânditã Aloe în cultivaþie. Sunt cunoscute însã ºi câteva populaþii importante - Mt Puheke în Peninsula Karikari ºi Tokerau Beach, Paihia (Northland), Auckland City ºi Insula Rangitoto (Auckland) iar în Insula de Sud alte câteva populaþii rãspândite în zone de coastã din Canterbury ºi Christchurch. Este un exemplu tipic de plantã scãpatã din cultivaþie.
Nu este menþionatã în literatura botanicã Aloe arborescens Miller [AS] ºi ea foarte populara în cultivaþie, mai ales în

Aloe arborescens

grãdinile de modã veche; am întâlnit însã o micã populaþie semisãlbaticã, rezistând aparent de câteva decenii bune într-o fostã gradinã a unei locuinþe abandonate în Auckland. Deºi nu cred cã are un potenþial invaziv deosebit, o astfel de relicvã aflatã cândva în cultivaþie poate scãpa definitiv în naturã, cu atât mai mult cu cât populaþia în cauzã se aflã în afara zonei urbane, practic într-un cadru natural.

Euphorbia mauritanica Linnaeus [AS] este probabil singura reprezentantã suculentã a acestui gen imens scãpatã în naturã deºi multe alte specii arborescente, columnare sau care formeazã tufiºuri dese de tulpini suculente lipsite de frunze sunt cultivate în aer liber. Câteva alte specii cu suculenþa marginalã au fost semnalate însã sporadic în condiþii de semisãlbãticie (plantule formate spontan ºi necontrolat în relativã apropiere a unor plante cultivate) dar mai ales pentru Noua Zelanda marele pericol este faptul cã foarte invazive sunt unele specii nonsuculente dar cu adaptãri xerofite. Euphorbia mauritanica este cunoscutã dintr-un singur loc – Whakatane (Bay of Plenty) unde existã o micã populaþie la baza unei stânci. Numele plantei este rezultatul unei erori – la introducerea acesteia în Europa s-a crezut cã provine din nord-vestul Africii (Mauritania).

Furcraea foetida (Linneus) Haworth 1812 [AMS] este o plantã cu comportament suculent marginal aparþinând familiei Agavaceae, consideratã a fi fost naturalizatã între 1940 ºi 1970. Planta are o prezenþã sporadicã în Insula de Nord în zonele de coastã dar este destul de rãspânditã în Insula Kawau (aparþinând grupului de insule Kermadec).

Portulaca grandiflora J. D. Hooker [AMS] – celebra floare de piatrã, cum este cunoscutã în România, este prezentã în naturã prin populaþii pestriþe afisând toatã varietatea de culori ale florilor. Planta a fost semnalatã pentru prima data de Healy în 1959 în Hagley Park (Christchurch) pentru ca în 1989 sã fie întâlnitã ºi în Raglan County (Waikato). Preferã solurile pietroase ºi însorite, dar nu este dependentã de expunerea marinã aºa cum se întâmplã cu multe plante suculente naturalizate in Noua Zeelanda. Suporta foarte bine geruri uºoare.

Portulaca oleracea Linnaeus 1753 [(11)], o plantã cu caracter suculent marginal, a fost semnalatã încã din 1869 de T. Kirk ºi este rãspânditã în prezent pe toatã Insula de Nord ºi apropape toatã Insula de Sud (excepþie fãcând West Coast, Fiordland ºi Southland). Nu formeazã însã populaþii dense deºi poate fi destul de frecvent întâlnitã.

Salicornia europea Linnaeus 1753 [E] aparþine famailiei Chenopodiaceae ºi este o ciudãþenie – o plantã suculentã xerofit-halofitã cu comportament de regulã anual în zonele de origine (nu întotdeauna în Noua Zeelanda) care populeazã zone de apã salmastrã din estuare sau zone lagunare expuse fluxului, de regulã în condiþii lacustre, alteori fixatã direct de stânci dar în imediata apropiere a apei. Destul de rarã, dar presãrata aproape peste tot în zonele de coastã.

Senecio macroglossus De Candolle [AS] este o plantã cu caracter suculent marginal, mai degrabã cu puternice adatãri xerofite, prezentã deocamdatã într-o singurã locaþie la Whangamu Bay (Northland), semnalatã în 1996 de P. J. de Lange ºi monitorizatã întrucât are un evident comportament invaziv. Deºi nu se înmulþeºte în Noua Zeelanda (din fericire) decât vegetativ, tulpinile târâtoare se râspândesc rapid ºi înrãdãcineazâ uºor sufocând vegetaþia joasã, comportament similar cu cel al Tradescantia fluminensis (J. M. Vellozo) [AMS] semnalatã în 1919. Planta are un comportament suculent marginal dat de tulpinile sale târâtoare (este caracterizatã de S.M. Timmins & H. Braithwaite ca fiind suculentã) ºi formeazã covoare dese pe rocile vulcanice din Mt. Eden (Auckland), locul unde a fost semnalatã iniþial, dar s-a extins ºi în alte zone adiacente. Este consideratã o plantã invazivã extrem de periculoasã pentru cã are o creºtere extrem de prolificã în locurile umbroase. Chiar dacã nu formeazã seminþe se înmulþeºte pe cale vegetativã extrem de eficient. Mai mult, este greu de distrus pentru ca fragmente de tulpinã „revin” ºi dupã câþiva ani. Planta este combãtutã fãrã milã, întrucât distruge vegetaþia micã din jurul ei.

Senecio serpens G. Rowley [AS] (= Kleinia serpens) aparþine familiei Asteraceae ºi a fost semnalatã pentru prima datã în 1988 la Hunter’s Gully (Christchurch). Probabil aceasta nu este o prezenþã singularã – în 1996 a fost descoperitã o populaþie foarte bine dezvoltatã ºi aparent cu un comportament foarte invaziv în Somes Island (Wellington); deoarece insula este inclusã într-o rezervaþie naturalã cu vegetaþie controlatã aceastã populaþie a fost eradicatã în acelaºi an.


Un laborator natural – Insula Rangitoto

Insula vulcanicã Rangitoto este un subiect de interes fie cã vorbim de plante suculente sau nu. Fiind o apariþie extrem de recentã (la scarã geologicã vorbind) insula oferã un excelent prilej de a studia pe viu dezvoltarea ºi diversificarea florei ºi faunei într-un mediu dominat pânã nu demult de câmpuri de lava (12). Insula a apãrut în urma cu 600 – 700 de ani în urma unei serii de erupþii susþinute care au durat între 10 – 200 de ani, nu se cunoaºte exact; oricum în momentul sosiri principalului val de colonizare maori (probabil pe la 1300) se crede ca vulcanul încã mai erupea (13). Chiar ºi dupã încetarea erupþiilor de lavã au mai existat un timp activitãþi vulcanice (gaze, erupþii de tephra) pânã în anii imediat urmatori expediþiilor lui Cook – posibil pânã la 1780 – 1790.

Insula a fost locuitã mai întâi de triburi maori, apoi a existat ºi o micã comunitate europeanã. A existat ºi o cariera de exploatare a pietrei precum ºi o inchisoare, detinuþii fiind utilizaþi ca forþã de muncã în carierã. Nici o datã însã numarul rezidenþilor (dacã exceptãm detinuþii) nu a trecut de câteva zeci. Prin anii ’50 cariera era deja abandonatã, închisoarea a fost desfiinþatã ºi puþinii rezidenþi au primit doar dreptul de folosinþa pe viaþã a casei lor ºi numai dacã o vor utiliza drept casa de vacanþã (nu ºi rezidenþã permanentã); în prezent mai existã doar 6 sau 7 astfel de case de vacanþã private. A existat o tentativã (pentru cã în final a fost abandonatã) de a crea pe la 1915 o gradinã botanicã; un anume domn Wilson a început amenajãrile, este cunoscut faptul ca a adus printre altele ºi o serie de plante suculente. Exceptând zona micului port insula este nelocuitã ºi orice tip de activitate umana este interzisã. Pentru a limita orice fel de influenþe umane, chiar ºi traseele turistice se rezumã doar la jumãtatea sudicã a insulei (14).

Se nasc – pe bunã dreptate – câteva întrebãri: de ce atât de multe specii de plante suculente pe insulã, mai multe chiar decât în zona adiacentã Auckland sau alte centre ale colonizãrii europene timpurii? De ce au fost semnalate pe insulã atât de multe specii de plante suculente ºi mai puþin alþi intruºi – pentru cã într-un habitat tânãr ºi în formare toate plantele sunt intruºi puºi pe acapararea habitatului (cca. 21 - 24 faþã de un total de puþin peste 200 de specii – din care 40 sunt ferigi)? Si mai ales – de ce unele plante suculente au fost naturalizate doar pe aceastã insulã deºi în alte zone existã presiuni incomparabil mai mari care sã favorizeze dispersia?

Pricipalele centre de presiune au fost (în general, nu numai în ceea ce priveºte plantele suculente) zonele tradiþionale de colonizare europeanã – Paihia ºi Bay of Islands (Northland), Auckland, Waikato, Bay of Plenty, Wellington, Canterbury, Christchurch ºi Otago. Defriºãrile, utilizarea agricolã a unor terenuri ºi întroducerea ºn cultura agricolã a unor plante tradiþionale, extinderea zonelor pentru paºune ºi întroducerea unor specii de iarbã europene, grãdinile de lângã case sau (mai rãu!) abandonarea unor aºezãri dupã ce toate acestea deja se pretrecuserã, nu au produs (cel puþin ca numãr de specii prezente raportat la total) acelaºi impact ca în Rangitoto unde toate aceste intervenþii umane s-au petrecut la o scarã infinit mai micã.

Insula Rangitoto, peisaj

Într-un habitat încã insuficient aºezat, încã instabil, orice plantã introdusã în mod artificial reprezintã un pericol mult sporit ºi poate gãsi o sumedenie de niºe libere. Plantele suculente au gãsit în Rangitoto un mediu extrem de favorabil deoarece:

− inexistenþa solului sau soluri sãrace ºi foarte superficiale nu constituie un impediment pentru multe specii suculente care sunt perfect adaptate la astfel de soluri pietroase si foarte puþin organice ºi care pot creºte doar ancorate de stânci;

− absenþa solurilor favorizeazã ºi o retenþie redusã a apei chiar ºi în condiþiile unor precipitaþii bogate de cca. 1100 – 1200 mm /an, un aspect care de asemenea favorizeazã plantele suculente, marea lor majoritate având adaptãri xerofite;

−absenþa unor specii concurente (flora neozeelandazã cuprinde în general puþine specii care sã poatã concura direct cu speciile suculente obiºnuite) nu face decât sã favorizeze caracterul oportunist al majoritãþii suculentelor;

Rangitoto are însã o importanþã imensã pentru comunitatea stiinþificã internaþionalã pentru cã este una din puþinele insule vulcanice tinere în care fiecare etapã, începând cu

Populaþie de Crassula multicava pe Insula Rangitoto

colonizarea cu licheni a câmpurilor de lavã bazaltice sau de scoria ºi pânº la formarea unor pãduri tinere, poate fi observatã în detaliu. Pentru acest motiv cred cã prezenþa lor pe insulã este inoportunã ºi cred cã încercãrile de eradicare (sau de limitare drasticã a prezenþei lor) sunt pe deplin justificate. În final o listã (nu ºtiu cât de completã) a speciilor deplante suculente care au reuºit sã scape în natura în Rangitoto: Agave americana (prezenþã incertã în prezent, este însã în continuare o prezenþã confirmatã în alte insule din Golful Hauraki), Aeonium ciliatum ºi Aeonium cf. ciliatum (exemplare izolate), Aeonium arboreum (o posibilã perpetuare a erorii lui Healy?), Aeonium undulatum (câteva exemplare izolate), Aeonium x floribundum (o populaþie localizatã dar bine aºezatã în imediata apropiere a nivelului maxim al fluxului, Aloe maculata (reprezentatã de câteva populaþii importante, seîncearcã limitarea extinderii), Bryophyllum delagoense (o singurã populaþie, dar bine aºezatã, Bryophyllum pinnatum (nu foarte rãspânditã dar având un potenþial invaziv imens), Carpobrotus edulis (frecventã ºi rãspânditã în zona þãrmului), Crassula coccinea (mai ales în zona portului, persistentã), Crassula multicava (foto18)(frecventã, mici populaþii sunt rãspândite peste tot în zonele de coastã, mai ales în zona portului – puþin probabil cã eradicarea sã reuseascã), Crassula orbicularis (o „endemicã” recent descoperitã), Crassula sarmentosa (câstigând uºor-uºor teren, agreazã blocurile de lavã), Crassula tetragona (nu foarte rãspânditã, dar formând deja populaþii localizate importante), Echeveria secunda (nu foarte rãspânditã, dar persistentã; posibil ºi Echeveria elegans?), Echeveria multicaulis (identificare discutabilã, oricum probabil foarte rarã dar aparent ºi ea prezentã numai in Rangitoto), Echeveria setosa (rarã, prezentã numai în Rangitoto), Kalanchoë daigremontiana x Kalanchoë tubiflora (în aparenþã rarã), Sedum album, Sedum acre (destul de frecventã), Sedum forsterianum, Sedum reflexum. Chiar ºi numai atât… ºi tot ajungem la 11 - 12% din totalul speciilor prezente în Rangitoto, ceea ce este un procentaj imens! (15)







Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Septembrie 2007


Referinþe bibliografice