Rangitoto - o foarte tanara insula vulcanica din golful Hauraki, Noua Zeelanda – este intotdeauna un subiect foarte interesant chiar si fara a mentiona flora suculenta foarte diversa naturalizata aici, multe dintre aceste plante apartinand fam. Crassulaceae. Insula este o aparitie extrem de recenta la scara geologica si este prin urmare o excelenta oportunitate de a studia aparitia si diversificarea florei si faunei intr-un cadru natural dominat pana nu demult de campuri de lava. Cu alte cuvinte – inca mai este un adevarat laborator natural, un mediu dinamic in care schimbarile se produc rapid mai inainte ca procesele sa se stabilizeze.

Campurile de lava nu pot asigura retentia apei, asa incepe totul. Numai lichenii reusesc sa colonizeze rocile....

Geologii considera ca insula a aparut din ocean cu 600 - 800 de ani in urma, ca urmare a unor eruptii violente care au durat cu intreruperi 10 - 200 de ani (durata variaza de la o opinie la alta) si care au produs mai multa lava decat toti vulcanii din zona Auckland la un loc. Chiar si dupa ce eruptiile majore au incetat se considera ca timp mai multe secole a continuat sa existe o sustinuta activitate vulcanica (emisii de gaze, eruptii de cenusa) care a durat pana imediat dupa expeditiile lui Cook - probabil pana prin 1780 - 1790; este aproape cert faptul ca in timpul primei expeditii din 1769 vulcanul inca mai era activ. Este foarte posibil ca abia din acest moment procesul bio-diversificarii sa fi demarat cu adevarat pe insula. Desene si fotografii datand de la mijlocul pana spre sfarsitul sec. 19 arata o insula mult mai putin acoperita de vegetatie decat in prezent, dominata in schimb de vaste campuri de lava.

.... si asa continua.

In acest mediu multe din plantele naturalizate aici, incuzand plantele suculente, au gasit suficient spatiu pentru a se extinde precum si o varietate de nise ecologice disponibile, numai bune pentru cele mai oportuniste specii de plante. O caracteristica a vegetatiei din Rangitoto este existenta unor modele de vegetatie avand o natura foarte compozita, extrem de diferite de tipurile de vegetatie din zonele terestre ale Noii Zeelande si in cateva aspecte intrucatva similare cu tipurile de vegetatie din unele insule care formeaza arhipeleagul Hawaii.
Este intr-adevar remarcabil faptul ca in ciuda apropierii extreme de Insula Motutapu - mult mai batrana si din punct de vedere geologic total diferita - Rangitoto si-a pastrat pana in zilele noastre unicitatea atat in ceea ce priveste peisajul cat si biosfera, chiar daca nedorita interferenta umana cu procesele naturale de dezvoltare a florei si faunei pe insula a existat intr-o anumita masura. Este absolut fascinant faptul ca desi incercam sa explicam foarte serios dispersia la distanta a speciilor (ca de exemplu dispersia Rhipsalis baccifera din America de Sud spre Africa de Est tropicala si de aici mai departe spre Madagascar, Mascarene (insulele Mauritius si Reunion) si arhipeleagul Seychelles din Oceanul Indian, Sri Lanka, nordul Indiei si Nepal) prin cele mai diverse si sofisticate modalitati – cum ar fi purtate de curenti maritimi, dispersia cu ajutorul pasarilor sau datorita puntilor terestre - pasajul foarte ingust dintre cele doua insule (de numai 20 de m in punctul cel mai ingust) nu a fost de prea mult ajutor; transferul de specii intre Motutapu si Rangitoto (sau invers) din ultimii 100 – 150 de ani a fost nesemnificativ, fiecare insula pastrandu-si caracteristici vegetative foarte distincte.

Asezarile timpurii

Craterul vulcanic acoperit de o padure in formare, dominata de Metrosideros excelsa(faimoasa Pohutukawa nativa, una din plantele simbol ale Noii Zeelande) si Metrosideros robusta

Este cunoscuta prezenta pe insula a populatiei Maori inca din perioada eruptiilor, intrucat au fost descoperite urmele pasilor unui copil intiparite in stratul gros de cenusa vulcanica proaspata. In orice caz Rangitoto nu a fost cu adevarat locuita, desi este posibil ca ei sa-si fi petrecut timpul aici in diverse incursiuni, dar invecinata Insula Motutapu, separata de un canal cu ape superficiale, lat de 20 – 200 m si care putea fi  traversat pe jos pe timpul refluxului, a fost. Nu a existat in mod evident nici un interes pentru Maori sa populeze Rangitoto, unde nu aveau nici un fel de resurse disponibile in afara de piatra si care contrasta puternic cu Insula Motutapu, cu solurile ei adanci si fertile si izvoarele de apa dulce.

O vegetatie luxurianta este in formare in interiorul insulei, intrerupta pe alocuride campuri pusti de lava vulcanica. Aceste campuri probabil vor disparea in urmatori 50 - 100 de ani

Spre sfarsitul sec. 19 a existat insa o mica comunitate europeana pe insula, initial stabila, mai inainte ca insula sa devina o zona a caselor de vacanta. Intr-un timp (pana spre sfarsitul celui de al 2-lea razboi mondial) a existat si o inchisoare pe insula, un fel de lagar de munca, care asigura bineinteles forta de munca foarte ieftina pentru mica cariera de piatra existenta in zona sudica a insulei, in apropierea micului port; in orice caz pe insula nu au fost initiate activitati economice sau industriale majore si din fericire impactul ecologic a fost foarte redus. Au existat insa – spre sfarsitul sec. 19 si inceputul sec. 20 - mai multe tentative de a „infrumuseta” peisajul vulcanic aspru si neprietenos al insulei, dezolant si deprimant poate pentru putinii locuitori. Au fost organizate chiar si “zile ale impaduririi” in anii 1880 cand nu numai locuitorii permanenti, dar chiar si vizitatorii erau incurajati de autoritati sa aduca cu ei pe ferry-boat plantele lor favorite si sa le planteze aici. Chiar daca cele mai multe plante nu s-au putut adapta, aceste actiuni au contribuit la introducerea si dispersarea pe insula a unor specii autohtone sau introduse.

Prin 1915 doi domni distinsi numiti Mr. Leary si Mr. Wilson au inceput lucrarile pentru o foarte ambitioasa gradina botanica, care se spune ca ar fi inclus si numeroase specii de cactusi si alte plante suculente, in final abandonata insa asa cum s-a intamplat cu numeroase proiecte in acei ani tulburi de razboi. In orice caz, eforturile lor au contribuit la introducerea in zona conului vulcanic a catorva specii de plante cum ar fi Erica lusitanica (fam. Ericaceae) si Hypericum androsaemum (fam. Hypericaceae).

In timpul celui de al 2-lea razboi mondial au fost construite cateva cazemate pentru tunurile care urmau sa apere Auckland Harbour de temuta invazie japoneza. Cu toate acestea in nici un moment populatia stabile a insulei probabil ca nu a depasit 50 de suflete, daca excludem rezidentii inchisorii si soldatii. Principalul motiv pentru asezamintele lipsite de importanta de pe insula trebuie sa fi fost absenta apei proaspete. Putinii locuitori au avut insa un stil de viata foarte vivid care a generat multe amintiri de neuitat pentru numeroase familii, atractiile insulei constand din intreceri si concursuri fabuloase, o imensa piscina deschisa, cu apa din ocean, devenita legendara si evenimente cu adevarat memorabile cum ar fi ziua cand (in 1955) pontonul de sud s-a prabusit in mare in timpul unor festivitati cu oficiali cu tot, aproape ucigandu-i pe acestia.
La sfarsitul anilor ’50 cariera, inchisoarea si cazematele apartineau deja trecutului iar cele mai multe case de vacanta au fost abandonate ca urmare a reglementarilor foarte stricte introduce. Marea majoritate a plantelor suculente care s-au naturalizat pe insula sunt evadari horticole, originand in cele mai multe cazuri din gradinile abandonate. Este intrucatva posibil (teoretic cel putin) ca pasarile sa fi contribuit in unele cazuri la dispersia unor plante ca o modalitate secundara intrucat Rangitoto este doar la o mila nautica de Auckland.

Trepte care nu duc nicaieri(in orice caz natura dovedeste ca are o forta fantastica de regenerare). Astfel de artefacte amintind de asezarile de la sfarsitul sec. 19 si inceputul sec. 20 sunt presarate pe tarmul estic si sudic al insulei. Cele mai multe case de vacanta au fost abandonate in anii ’50 si ’60, cateva au fost totusi restaurate in scopuri turistice.

Vlad, fiul meu cel tanar, la unul din numeroasele puncte private de acostare. In fundal se poate observa una din cabanele restaurate.

Habitatul

Rangitoto are un profil aproape perfect simetric, indiferent de directia din care privesti insula, cu pante line si din loc in loc campuri de lava inca virgine cu o textura foarte aspra, costand in mod special din bazalt si scoria, pe care in cele mai multe locuri este foarte dificil si chiar periculos sa mergi fara o incaltaminte adecvata. In timpul zilelor insorite aceste roci descoperite pot deveni incredibil de fierbinti; acest fapt, combinat cu zgarcenia cu care se produc acumulari de umezeala (nu exista izvoare de apa dulce pe insula) ne ajuta sa intelegem cu usurinta cat de ostil a putut sa fie initial habitatul, si inca mai este. Dar in curand licheni au colonizat campurile de lava, deschizand drumul pentru succesiunile de plante vasculare care au continuat colonizarea. In adancituri mici din roca a inceput sa se acumuleze materie organica in descompunere care a putut sa retina pretioasa umiditate, lucru ce a permis mai intai unor muschi iar apoi unor plante vasculare mici sa se stabilizeze. Este foarte interesant insa de constatat faptul ca colonizarea se face in etape distincte, in salturi, aproape fara nici un fel de tranzitie. Zone acoperite de vegetatie relativ densa se termina abrupt si se continua cu campuri de lava descoperite, populate eventual doar de licheni si despartite doar de o fasie de tranzitie de numai 50 – 200 cm.
Zonele interioare ale insulei evolueaza incet in prezent de la un lastaris nu foarte des spre o padure joasa si tanara, un desis dominat de arbori apartinand genului Metrosideros (fam. Myrtaceae), in mod special Metrosideros excelsa (faimoasa Pohutukawa endemica, unul din simbolurile neo-zeelandeze) si Metrosideros robusta (Wotherspoon & Wotherpoon, 2002), care ocupa pantele domoale pana in zona conului volcanic inalt de 259 m. A fost semnalat si un hibrid al acestor doua specii (care in alte zone nu coexista in natura), dar se considera ca in mod progresiv aceste exemplare se re-hibridizeaza cu Metrosideros excelsa. Poate parea foarte ciudat dar foarte recenta insula Rangitoto este caminul celei mai mari populatii de pohutukawa cunoscuta in Noua Zeelanda. Alte cateva specii - atat endemice cat si introduse – completeaza gama de vegetatie caracteristica pentru Rangitoto, complexa, compozita si unica. Padurea tanara se intinde – cu doar cateva intreruperi semnificative si fragmentata pe alocuri de campuri de lava - de la conul vulcanic pana aproape de coasta. In aceasta zona nu este loc pentru plante suculente, singura care am observat ca incearca parca sa evadeze din proximitatea tarmului si reuseste intrucatva sa-si faca loc spre interior este Crassula multicava - planta care poate deveni o adevarata problema in aceste locuri, dar nici aceasta nu reuseste deocamdata sa formeze colonii stabile prea departe de mare.

Colonia de Aeonium, aflata la sud de Islington Bay - peisajul are o tenta suprarealista.

Toate celelalte plante suculente sunt prezente in principal pe o fasie lata de 10 - 50 m dealungul tarmului. Zonele costale sunt foarte diferite fata de interior datorita expunerii marine - in primul rand datorita aerului mai sarat si mai umed, dar si datorita ventilatiei naturale mult mai puternice. Cum padurea nu coboara de regula chiar pana la linia apei exista o fasie costala in care competitia nu este atat de acerba, permitand unor plante cu crestere mai lenta – cum ar fi plantele suculente – sa se stabilizeze nestanjenite. Smocurile mari de Agropyron junceiforme - o iarba halofita - si in unele zone inundabile pe timpul fluxului Avicennia resinifera - o specie de mangrova - par a fi singura competitie reala.
Clima este blanda si marcata de influente sub-tropicale si oceanice semnificative iarna temperaturile nu scad sub 0 grade Celsius (chiar si aceasta valoare este un eveniment extrem de rar, se produce poate o data la 10 ani) iar vara este calduroasa dar in limite moderate. Temperaturile medii anuale sunt in jurul a 15 grade Celsius. Nu exista nici o statie meteorologica pe insula, dar se crede ca nivelul precipitatiilor este usor mai ridicat decat in Auckland City, posibil pana la 1,200 – 1,300 mm / an, cu valori lunare ceva mai ridicate in perioadele mai racoroase ale anului si ocazional cu scurte perioade secetoase pe timpul verii (in mod special de la sfarsitul lunii Decembrie pana in Ianuarie). Nivelul de precipitatii ar putea sa para destul de ridicat la prima vedere, dar trebuie sa luam in considerare si capacitatea foarte redusa de retentie a apei pe care o are substratul precum si vanturile puternice existente in zona din cand in cand; chiar si dupa ploi puternice acesta poate deveni perfect uscat in numai cateva zile.

Plantele

Aeonium undulatum x Aeonium haworthii si o plantula Aeonium haworthii in fundal.

Colonia de Aeonium are o expunere estica si este situata imediat la sud de micul ponton de la Islington Bay si se intinde pana pe la jumatatea distantei spre Yankee Wharf, grosul plantelor fiind insirate pe o distanta de 150 - 200 m de a lungul stancilor joase din apropierea apei. Cele mai multe plante stau agatate de povarnisurile abrupte dar destul de joase ale stancilor, inalte de regula de numai 3 - 4 m, ocazional chiar mai joase. Se pot vedea doar blocurile golase de lava, acoperite de licheni si de alte resturi vegetale, practic solul este inexistent aici. Unele plante ajung chiar foarte aproape de limita fluxului, altele cresc in locurile mai inalte din apropierea potecii care urmareste conturul tarmului, altele cresc chiar de celalta parte a potecii in apropierea desisului. In aceasta zona unele plante mai pot primi si ceva umbra, cale mai multe sunt insa expuse din plin soarelui nemilos.

Aeonium undulatum x Aeonium haworthii.

Am vizitat zona in Ianuarie 2008, in plina vara - o vara deosebit de fierbinte si de secetoasa. Toate plantele aveau rozetele mult reduse, asa cum are de regula Aeonium in aceasta perioada a anului. Foarte interesant de remarcat insa faptul ca plantele vazute aici nu prezentau (cu exceptia Aeonium haworthii) ramificatiile caracteristice, cele mai multe plante aveau o tulpina solitara, inclinata puternic - uneori pana la orizontala - spre est.

Aeonium undulatum.

Din nefericire nu a fost efectuat niciodata un studiu sistematic al acestei populatii de Aeonium din Rangitoto, mai rau chiar - referirile din literatura botanica sunt deseori identificari eronate sau pur si simplu omit sa mentioneze plante evident prezente si imposibil de trecut cu vederea cum ar fi Aeonium haworthii sau hibrizii acestuia. Nici una din listele plantelor naturalizate publicate in Noua Zeelanda in ultimii 30 de ani nu mentioneaza prezenta acestei plante in Rangitoto; in schimb - ca o adevarata ironie - unele studii ecologice si de mediu (Wotherspoon & Wotherspoon, 2002) mentioneaza doar Aeonium haworthii, ignorand complet toate celelalte specii. In unele cazuri este resuscitata o veche eroare a lui A.J. Healy (din lucrarea sa din 1959 referitoare la flora aditionala suculenta) care a confundat o planta de origine probabil hibrida mentionata in literatura botanica din Noua Zeelanda ca Aeonium cf. ciliatum cu Aeonium arboreum; aceasta eroare s-a perpetuat ocazional si in cazul plantelor din Rangitoto. Nici una din lucrarile botanice recente nu mai mentioneaza insa Aeonium arboreum in Rangitoto, probabil ca singura prezenta reala a acestei specii fiind cea semnalata relativ de curand in Canterbury.
In orice caz, este cert faptul ca aici nu avem doar cateva plante izolate ci multe sute (posibil chiar cateva mii) de plante cu filiatie diferita, care hibridizeaza in mod liber, sau care ar fi putut avea origine hibrida inca mai inainte de a fi evadat in natura.Ceea ce este intr-adevar remarcabil este insa faptul ca nu mai exista Aeoniumcare sa creasca in gradinile abandonate (care au fost in mod evident sursa de infestare), cel putin eu nu am vazut nici una, in schimb toate s-au dispersat, au „migrat”spre tarmul stancos aflat la sud de pontonul de la Islington Bay si au format acolo colonii stabile. Sunt prezente mai multe tipuri de plante care au o filiatie certa, dar si cateva forme indefinite; de fapt este foarte greu sa gasesti doua plante identice.

Aeonium undulatum. Aceasta este una din formele cu frunze ceva mai verzi.

Acest caz ilustreaza foarte bine slabiciunea multor lucrari botanice - faptul ca acestea se bazeaza exclusiv pe colectii botanice si exemplare de ierbar, pierzand uneori contactul cu realitatea din teren, formand insa in schimb un lant de citari si referinte eronate. Urmatoarele plante au fost mentionate in timp ca fiind prezente in Rangitoto:
Aeonium arboreum (Linnaeus) Webb & Berthelot - este aproape cert faptul ca a fost o confuzie.
Aeonium ciliatum< (Willdenow) Webb & Berthelot - planta a fost mentionata pentru prima data de A.J. Healy in 1959.

Aeonium undulatum x Aeonium haworthii (stanga) si Aeonium undulatum(dreapta).

Aeonium cf. ciliatum - este probabil o planta de origine hibrida sau care oricum nu corespunde intru totul descrierii speciei originale. D.R. Given (1984) considera ca aceasta planta ar putea fi un hibrid cu Aeonium urbicum (C.A. Smith) Webb & Berthelot. El subliniaza diferentele semnificative: „Aceasta difera de Aeonium ciliatum prin frunzele verzi in intregime (cu margini rosii la Aeonium ciliatum), prin florile verzui (rosiatice la Aeonium ciliatum) si prin varfurile frunzelor oarecum apiculate (aproape cu terminatie rotunjita la Aeonium ciliatum”.

Aeonium haworthii, una din numeroasele plante foarte tinere.

Aeonium x floribundum Berger (este inclus in prezent in Aeonium> x hybridum - acest hibrid de origine horticola a fost mentionat inca din 1988 de W.R. Sykes in vol. 4 al „Flora of New Zealand”, in baza colectiei efectuate in 1986 in Port Hills (Canterbury), dar abia cu peste un deceniu mai tarziu (P.B. Heenan, 1998) este publicata prezenta acestei plante in zona. Intre 1989 si 1993 Sykes a colectat insa acest hibrid din mai multe insule aflate in golful Hauraki, inclusiv Rangitoto. Nu cunosc planta de loc, asa ca nu am reusit sa o identific de loc intre multele plante vazute aici.

Aeonium undulatum, forma cu frunze ceva mai verzi. A se remarca totusi diferentele sensibile fata de planta din fotografia nr. 10 - atat in ceea ce priveste culoarea frunzelor, dar si in ceea ce priveste forma apexului si ciliatiile, sau a modului diferit in care frunzele tinere formeaza (sau nu) un cilindru protector in jurul meristemului.

Aeonium haworthii Webb & Berthelot - atat specia originala cat si (mai ales) diverse forme hibride au fost colectate in decursul anilor din diverse zone ale Noii Zeelande, dar nici una din referintele botanice nu plaseaza aceasta planta in Rangitoto. In orice caz, aceasta este prezenta pe insula si a fost mentionata in Wotherspoon & Wotherspoon (2002) ca o planta de clasa 3 de prioritate, obiectivul de control propus pe termen lung fiind Densitate Zero, nu este insa mentionata de loc de Craig J. Miller (1994). Plantele vazute de mine aici erau de mici dimensiuni, cu ramificatii reduse (si fara a forma domul de rozete caracteristic la plantele cultivate) dar oricum exemplare splendide care erau presarate din loc in loc pe blocurile de lava. Considerand ritmul incet de crestere pe care cred ca-l au plantele care cresc in conditiile extrem de dure de aici cele mai multe plante pareau a fi fost totusi destul de batrane; am vazut doar putine plante tinere. Singura exceptie - Aeonium haworthiicare detine o majoritate covarsitoare in randul plantelor tinere. Plantele din Rangitoto par a fi mai ales hibrizi care au insa o filiatie foarte clara.

Aeonium undulatum>

Aeonium undulatum Webb & Berthelot - cateva plante izolate au fost semnalate in apropiere de linia fluxului. Prima colectie dateaza din 1986 (W. R. Sykes - publicat in vol. 4 an „Flora of New Zealand” in 1988) si a fost facuta in Rangitoto, alta populatie fiind descoperita la scurt timp in Peninsula Banks (Christchurch). Aceasta planta este mentionata in literatura botanica, insa nu si in studiile de mediu sau in programele de conservare. Am observat in Rangitoto cu mult mai multe plante decat simple exemplare izolate, dar cum au trecut mai bine de 20 de ani de cand Sykes a facut colectiile in zona este posibil ca vegetatia sa se fi schimbat substantial intre timp.

O planta hibrida care aduce destul de vag cu Aeonium haworthii.

Foarte frecvent poate fi intalnita si o alta planta hibrida identificata din fotografii de Giuseppe Tavormina ca fiind Aeonium undulatum x haworthii (o planta foarte similara cu hibridul ‘Ray Stephenson’). Nici acest nume nu a fost mentionat in legatura cu populatiile de Aeonium din Rangitoto (de fapt nu a fost mentionat deloc in Noua Zeelanda); oricum, este evident faptul ca diverse forme hibride sunt prezente pe insula si este posibil sa se fi diversificat in timp prin hibridizarea si rehibridizarea nestanjenita a plantelor. Cum botanistii neo zeelandezi sunt preocupati in primul rand de flora endemica si autohtona nu a fost facut nici un studiu adecvat al populatiilor salbatice de Aeonium (din Rangitoto sau de aiurea) desi ele sunt destul de numeroase. Ar merita cred cu prisosinta sa revin candva aici si sa fotografiez toate tipurile intalnite, nu doar sa selectez cateva care mi s-au parut mie mai interesante, asa cum am facut cu ocazia ultimei vizite. Cum acest lucru ar putea sa-mi ia o zi intreaga, cred ca mai are insa ceva de asteptat. Cred de asemenea ca toamna tarziu sau primavara devreme ar fi perioade mult mai bune pentru a putea observa plantele in plina vegetatie si in floare, nu in pauza estivala.

Aeonium haworthii

Populatiile de Aeonium din Rangitoto sunt un obiectiv obligatoriu pentru orice suculentofil care viziteaza insula. Am ratat insa ocazia in timpul primei mele vizite aici, intrucat eram dornic sa acopar o suprafata cat mai mare si ma grabeam (ca orice turist) sa ajung in zona conului vulcanic, dar cu ocazia vizitei urmatoare am petrecut mai bine de o ora aici privind si fotografiind plantele presarate pe ingusta fasie costala aflata la sud de pontonul de la Islington Bay, intr-o ambianta magnifica cu tenta supra-realista.

Aeonium haworthii care prezinta ramificare. Cele mai multe plante apartinand celorlaltor specii / forme au tupini solitare sau doar ocazional ramificate.

Aeonium haworthii

Un alt Aeonium haworthii ramificat.

Final

Din pacate nu se poate prevedea un final fericit pentru colonia de Aeonium din Rangitoto… Autoritatile de conservare a mediului din Auckland City sunt mai degraba preocupate sa controleze populatiile de plante naturalizate oricare ar fi ele, mai ales aici in Rangitoto. Programele de conservare au trei obiective de control distincte – incepand cu Controlul Sustinut (pentru a preveni dispersia in zonele adiacente), Densitate Zero (eliminarea tuturor plantelor adulte pentru a impiedica dispersarea prin seminte) si terminand cu Eradicarea - termen care nu necesita nici o explicitare. Pentru fiecare obiectiv exista trei clase de prioritate - clasa 1 fiind prioritatea cea mai mare. Chiar daca numai Aeonium haworthii este mentionata, obiectivul este clar pentru intreaga colonie de Aeonium - Densitate Zero, clasa de prioritate fiind 3 (Wotherspoon & Wotherspoon, 2002), ceea ce este regretabil din punctul meu de vedere. Nu pot decat sa sper ca obiectivul nu va fi atins niciodata. In acelasi timp cred ca este totusi o problema de stabilire a prioritatilor. Populatiile de Aeonium din Insulele Canare trebuie sa fie protejate prin orice mijloace posibile; oamenii de stiinta din Noua Zeelanda avand alte obiective de cercetare si conservare mai arzatoare, ceea ce este firesc. Cu toate acestea eu privesc lucrurile diferit - in colonia de Aeonium din Rangitoto s-a dezvoltat o mare varietate de forme - unele inedite indraznesc sa spun. Aceasta este deja parte integranta a unui habitat foarte tanar si unic care cred ca ar merita sa fie pastrat asa cum este el acum.

La revedere Rangitoto!

Multumiri

Multumesc lui Giuseppe Tavormina pentru identificarea plantelor din fotografiile utilizate pentru ilustratii, cat si pentru corecterea erorilor mele.
Multumiri lui Margrit Bischofberger pentru faptul ca versiunea originala in limba engleza a acestui text a putut apare pe website-ul International Crassulaceae Network - http://www.crassulaceae.net/index.php?option=com_content&view=article&id=368:naturalized-aeoniums-on-rangitoto-island-new-zealand-2&catid=62:habitat&Itemid=26


Referinte bibliografice:

D. R. Given - Checklist of Dicotyledons naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 22, 1984);
A. J. Healy - Contributions to a Knowledge of the Adventive Flora of New Zealand - Part VIII: The “Succulent” Element of the Adventive Flora. (Transactions of the Royal Society of New Zealand, Vol. 87, Parts 3 and 4, 1959);
P. B. Heenan & al. - Checklist of Dicotyledons and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1994 - 1996 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 36, 1998);
P. B. Heenan & al. - Checklist of Dicotyledons, Gymnosperms and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1999 - 2000 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 40, 2002);
Craig J. Miller & al. - ARK2020: a Conservation Vision for Rangitoto and Motutapu Islands (Journal of The Royal Society of New Zealand, vol. 24, 1994);
New Zealand Plant Conservation Network (2005 - 2008) (www.nzpcn.org.nz);
C. J. Webb, W. R. Sykes, P. J. Garnock-Jones - Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 4, 2004 - www.floraseries.landcareresearch.co.nz );
C. J. Webb, W. R. Sykes, P. J. Garnock-Jones & D. R. Given - Checklist of Dicotyledons, Gymnosperms, and Pterophytes naturalized in New Zealand: additional records and corrections (New Zealand Journal of Botany, Vol. 27, 1989);
S.H. Wotherspoon & J.A. Wotherspoon – The Evolution and Execution of a Plan for Invasive Weed Eradication and Control, Rangitoto Island, Hauraki Gulf, New Zealand (ca. 2002)

Eduart Zimer,
Noiembrie 2008

http://eduart.page.tl/Home.htm