Cactusi si suculente

Cactuşii şi Premiul Nobel în medicină

Premiul Nobel în medicină pentru anul 2009 a fost acordat unui grup format din cercetători americani şi englezi, pentru descoperirea funcţiei telomerelor. Acestea sunt nişte secvenţe situate la capătul lanţului ADN, care nu conţin însă informaţii genetice şi sunt prezente în fiecare celulă, de la bacterii până la om.
S-a observat că în timpul transcrierii ADN-urilor, cu ocazia replicaţiei celulare capătul acestora suferă o degradare considerabilă, mai explicit, se uzează. Celulele conţin o enzimă, care reface aceste capete, însă într-o cantitate atât de mică încît refacerea, după stadiul embrio-fetal, niciodată nu mai este completă. După un anumit număr de replicaţii celulare telomerele dispar de pe capătul ADN-urilor şi începe degradarea ireversibilă a secvenţelor terminale care deja conţin informaţii genetice cu privire la felul şi funcţionarea celulei. Ca urmare, celulele tinere obţinute prin replicare nu au deja informaţia genetică completă, şi cu cât mai des se replică aceasta devine şi mai incompletă, mai deteriorată, ducând la malfuncţia celulei, şi până la urmă la moartea ei. Aceasta este un proces natural, firesc... îmbătrânirea.
Fiecare colecţionar de cactus cu experienţă preţuieşte mai mult exemplarele care provin din însămânţare, decât pe cele provenite din butaşi. Cactuşii obţinuţi din seminţe sunt mai frumoşi, mai rezistenţi cu caracterele specifice speciei mai accentuate. Florile sunt mari, se produc seminţe multe cu grad mare de germinaţie. Plantele provenite din aceste seminţe se dezvoltă bine, uniform, sunt mai rezistente. Cactuşii proveniţi din butaşi înrădăcinaţi după câteva generaţii devin sensibili la infecţi bacteriene şi micotice, caracterele speciei se pronunţă mai şters, areolele devin mai mici, mai puţin pâsloase, spinii (mai ales cei centrali) devin mai scurţi, culoarea caracteristică pierde din intensitate, spinii marginali se reduc la număr, florile devin mai mici, produc seminţe mai puţine şi au o rată mai mică de germinare. Totuşi, mulţi colecţionari aleg înmulţirea prin butăşire la speciile la care se obţin seminţe cu dificultate, unde plantulele sunt mai sensibile sau cresc foarte încet, mai ales dacă speciile respective produc un număr mare de lăstari, aceasta putându-i fi şi o caracteristică sau este rezultatul unor intervenţii (vătămarea sau tăierea vârfului de creştere). Prin înrădăcirea lăstarilor se obţin repede şi uşor plante noi, aşa zis „tinere”
Întrebarea este însă cât de „tinere” sunt aceste plante.
Fără discuţii, lăstarul şi prin urmare butaşul înrădăcinat fac parte din trupul plantei de pe care provin având aceleaşi bază genetică. Este însă adevărat, fiint un ţesut nou, înmulţirea celulelor este mai activă. Celulele cu replicare mai intensă conţin o cantitate mai mare de telomeraze, enzime care refac telomerele de pe capătul ADN-urilor. Butaşii însă după un timp relativ scurt îşi încetinesc creşterea, deci scade replicarea celulară, scade şi nivelul de telomeraze... Începe deteriorarea ireversibilă a ADN - lui. Dacă presupunem că planta „mamă” este deja la o vârstă când telomerele sunt deja dispărute, telomeraza produsă de celulele cu replicare intensă vor „împacheta” capetele deja uzate de ADN. Când scade nivelul de telomeraze, deteriorarea informaţiei genetice devine vizibilă în foarte scurt timp.
Să presupunem, că de pe un cactus de 5 ani se prelevă un lăstar de câteva luni şi se obţine un nou exemplar. Când aceasta ajunge la 6 ani, se prelevă un nou lăstar şi prin îmbutăşiră se obţine încă o plantă nouă. De pe aceasta când ajunge la 10 ani, se prelevă iarăşi un lăstar care se înrădăcinează obţinând iarăşi o plantă nouă, care la vâsta de 4 ani ajunge la un colecţionar.
Ce vârstă are această plantă ?.
Aparent 4 ani, dar genetic..... 25 de ani !. Se ştie că cactuşii ating vârste frumoase, dar la 25 de ani cam toate telomerele deja sunt uzate şi începe procesul de îmbătrânire....

Echinopsis calochlora de 10 ani, obţinut din lăstar care nu a înflorit încă. Ce vârstă o fi având în realitate ?

Plantele provenite prin butaşire din generaţii consecutive au şi o tendinţă destul de mare de a se transforma în cristate sau forme monstruoase, deoarece din cauza vârstei genetice înaintate, celulele noi al butaşului se formează deja având la bază o serie de informaţii genetice deteriorate, care nu mai pot ghida formarea şi diferenţierea corectă a ţesuturilor din zonele de creştere. Rata plantelor malformate este mai mare şi în cazul în care seminţa s-a obţinut de la cactuşi reproduşi în repetate rânduri din butaşi.
În cazul reproducerii sexuale (prin seminţe), baza de date genetice a plantulei provine din unificarea cromosomilor din doi gameţi halploizi. Secvenţele de ADN care codifică aceleaşi caracteristici se suprapun, având şansa ca defectele genetice să se corecteze sau cel puţin să se amelioreze. Plantula se „naşte” cu un suport genetic nou „proaspăt”, complet şi protejat. Doar în cazul în care ambii „părinţi” sunt deja plante îmbătrânite genetic pot apărea la descendenţi anomalii genetice.
În cazul speciilor autofertile, unde se produce autofecundarea, teoretic plantulele „moştenesc” o bază genetică identică cu a plantei ca şi în cazul butaşilor. Practic însă şi în acest caz seminţa se produce din unirea a doi gameţi halploizi şi prin suprapunerea secvenţelor de ADN defectele se corectează. Acesta în cazul cactuşilor tineri din punct de vedere genetic, proveniţi tot din seminţă.
În consecinţă, este bine să fim atenţi la provenienţa cactuşilor noştri, deoarece astfel putem aprecia aproximativ vârsta lor genetică. Acestă apreciere poate să ne ajute să avem cactuşi frumoşi şi sănătoşi.