Cactusi si suculente

SUCULENTELE MUNTILOR CARPATI: SAXIFRAGA PANICULATA

Este bine stiut ca privirile iubitorilor de C&S aflati in "deplasare" in natura sunt in permanenta in cautarea unor "grase", fie ele si indigene. Asa am descoperit si eu acum cativa ani in Oltenia subcarpatica "Saxifraga paniculata", specie care mi-a ramas aproape de suflet, drept pentru care am cautat informatii suplimentare.


CHEILE BISTRITEI

Sistematica:

Regnul: Plante
Subregnul: Tracheobionta
Increngatura: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Saxifragaceae
Genul: Saxifraga
Specia: Saxifraga paniculata P. Mill.

Familia Saxifragaceae grupeaza 36 de genuri, cuprinzand aprox. 440 de specii de plante perene, raspandite in ecosistemul Holarctic (zona nordica a continentelor emisferei noastre), dintre care cel mai numeros fiind genul Saxifraga. Etimologia provine din latina, unde "saxum" inseamna "piatra, stanca" iar "frangere" inseamna "a sparge", zugravind capacitatea saxifragelor de a se stabili in crapaturile stancilor si de a extrage minerale prin bioeroziune. Genurile Saxifragopsis, Saxifragella si genul monotip Chondrosea sunt uneori incluse in genul Saxifraga.
Cele mai multe saxifrage sunt plante pitice, ale căror frunze cresc aproape de sol, de multe ori într-o rozeta. Frunzele sunt de obicei mai mult sau mai puţin crestate; ele pot fi suculente, tepoase şi / sau păroase, reducand evaporarea. Charles Darwin a banuit a fi plante protocarnivore şi a condus unele experimente ale căror rezultate au sprijinit parerile sale, dar se pare ca problema nu a mai fost studiata din vremea sa.
Inflorescenţele sau florile unice sunt ridicate deasupra corpului principal al plantei la momentul înfloriri pe tulpini lipsite de frunze tipice. Florile mici, hermafrodite au cinci petale şi sepale şi sunt de obicei de culoare albă, dar si de la rosu la galben, la unele specii.
Saxifragele sunt locuitori tipici ai ecosistemelor arctic-alpine şi sunt rareori găsite dincolo de zona temperata din emisfera nordica. Majoritatea membrilor acestui gen sunt regasiti în climatele subarctice. Un număr mare de specii cresc în habitaturi glaciare, cum ar fi Saxifra biflora, care poate fi găsita la circa 4.000 de metri in Alpi, sau saxifraga Groenlandei de Est (S. nathorstii). Genul Saxifraga este, de asemenea, abundent în Estul şi Vestul muntilor Himalaya, in zone alpine şi in fanete. Desi saxifragele tipice cresc de obicei in zone stancoase inalte, multe specii nu apar în astfel de habitate şi sunt mai mari, fiind găsite pe pajişti umede.

Saxifraga paniculata P. Miller* (Sinonime: Saxifraga aizoon Jacq., Saxifraga aizoonia Chondrosea aizoon, etc) este o planta erbacee, cu frunze întregi 1-3 cm, nestipelate, alterne, grupate în rozete bazale. Florile sunt actinomorfe, bisexuate, cu învelişuri florale libere, frecvent grupate in cime (inflorescenta formata dintr-un ax principal terminat cu o floare si având lateral mai multe axe secundare ramificate în acelasi fel). Fruct sub forma de capsulă (foliculă). Specia este un relict tertiar.

*Nota: Philip Miller (1691 - 1771) a fost sef al Gradinii Botanice din Chelsea din 1722 pana aproape de moartea sa. Conform botanistului Peter Collinson care a vizitat gradina in 1764, Miller " a ridicat reputatia gradinii din Chelsea atat de mult incat a depasit toate gradinile din Europa prin varietatea uimitoare de plante din toate ordinele si clasele si din toate climatele.."
Miller a corespondat cu gradinari din toata lumea si a obtinut numeroase plante pentru care este creditat a fi primul care le-a introdus in Anglia.
A scris "The Gardener's and Florists Dictionary or a Complete System of Horticulture" (1724) si "The Gardener's Dictionary containing the Methods of Cultivating and Improving the Kitchen Fruit and Flower Garden"(1731) ultima fiind reeditata de 8 ori, fiind tradusa si in olandeza.

Etimologie: Paniculat = Care are inflorescente de tip panicul. PANÍCUL, panicule, s.n. Tip de inflorescentă în formă de chiorchine compus, ale cărui ramuri secundare sunt si ele ramificate si poartă flori, spiculete sau capitule. [Var.: panículă s.f.] – Din lat. panicula, fr. panicule.


CHEILE OLTETULUI

Areal:Este o specie raspandita in zonele circumboreale:
->Europa centrala: Austria; Cehia; Germania; Ungaria; Polonia; Slovacia; Elvetia
-> Europa de sud-est Ucraina; Albania; Bosnia si Hertegovina; Bulgaria; Croatia; Grecia; Italia; Macedonia; Muntenegru; Romania; Serbia; Slovenia,
->Europa de vest: Franta (inclusiv Corsica); Spania, Scandinavia, Islanda, Groenlanda, Caucaz (Armenia; Azerbaijan; Georgia; Rusia),
->Asia de vest (Turcia, Iran)
->America de Nord, etc.

In Romania este larg raspandita în regiunea subalpină şi alpină, nefigurand pe lista plantelor ocrotite, cu exceptia cazurilor in care se dezvolta in areale protejate (in Europa sunt protejate speciile S. berica (Beguinot) D. A. Webb, S. cintrana Kuzinsky ex Willk., S. florulenta Moretti, S. hirculus L., S. portosanctana Boiss., S. presolanensis Engl., S. tombeanensis Boiss. ex Engl., S. valdensis DC., Saxifraga vayredana Luizet.)

Coloniile de S. paniculata se dezvolta frecvent pe peretii stancilor in habitate calcaroase, cum sunt crevasele stancilor cu reactie bazica, inclusiv bazalt si conglomerate vulcanice. Pe marginile frunzelor se află lacune, în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere, fapt care da plantei sclipiri argintii. Prezenţa, numărul şi localizarea acestor stomate (hidatode) la diferite specii ale genului Saxigraga reprezintă un criteriu taxonomic important pentru diferentierea acestora.
La sfarsitul verii (mijlocul lunii iulie – jumatatea lunii august), din mijlocul buchetului de frunze groase se ridica un lujer ramificat cu o inaltime de pana la 30 cm, cu flori albe sau punctate purpuriu la bază.


CHEILE BISTRITEI

S. paniculata poate fi confundata cu S. tricuspidata, dar care are frunzele mai inguste si fara porii specifici cu depuneri calcaroase.
Sunt raspanditi si multi cultivari (Saxifraga 'Guthrieana' , Saxifraga 'Guthrieana Variegata' , Saxifraga 'Intacta', Saxifraga 'The Foundling', Saxifraga 'Whitehill', Saxifraga 'Winifred Bevington) ca si cativa hibrizi (Saxifraga x andrewsii, Saxifraga x bellunensis, Saxifraga x burnatii, Saxifraga x churchillii Saxifraga x fritschiana , Saxifraga x gaudinii , Saxifraga x larsenii, Saxifraga x lhommei , Saxifraga x paxii , Saxifraga x pectinata, Saxifraga x wildiana, Saxifraga x zimmeteri )


Saxifraga x burnatii (foto:www.wildgingerfarm.com)


Saxifraga x Whitehill (foto:www.wildgingerfarm.com)

Dintr-un studiu din 2008 a lui Reisch Christoph privind distributia caracteristicilor la nivel molecular ale populatiilor de S. paniculata (care a analizat 77 de mostre din toata lumea), s-a desprins concluzia ca exista diferente clare intre grupul arctic, cel caucazian si cel est-european.
Informatiile la nivel molecular au sustinut diviziunea S. paniculata in 3 subspecii: ssp. cartilaginea din Caucaz, ssp. laestadii din nordul Norvegiei, Islandei si Americii de Nord si ssp. paniculata din celelalte regiuni. Se pare ca Arctica a fost colonizata post-glaciatiune de subspecia din America de Nord.


Saxifraga paniculata ssp. cartilaginea (foto:www.wildgingerfarm.com)


Saxifraga paniculata ssp. laestadii (foto: Biopix.dk JC Schou)


Saxifraga paniculata in cultura (foto: autor)

Biologie:
Este o specie perena, foarte variabila, care se inmulteste usor pe cale vegetativa, prin emiterea de scurti stoloni bazali taratori din care se dezvolta noi rozete (probabil o adaptare la clima cu vânturi puternice), astfel incat in mod frecvent gasim planta formand colonii dense si extinse pe arii de zeci de cm. Rozetele se pot dezvolta pe durata a mai multi ani pana la inflorire.
Rădăcinile adventive şi rizomul prezintă o structură bogată în elemente de apărare şi vasculare, asigurând o bună fixare a plantelor în crăpăturile stâncilor.
Florile produc polen inainte ca stigmatul sa devina receptiv, fapt care conduce la ideea ca polenizarea incrucisata este posibila. Totusi, mai curand autopolenizarea constituie regula, fiind o caracteristica a plantelor arctice care erau nevoite sa se inmulteasca in absenta sau prezenta slaba a insectelor polenizatoare pe timpul sezonului de inflorire.
S. paniculata are o mare rezistenta la seceta si la caldura, forma de rozeta a frunzelor prevenind deshidratarea periculoasa si fotoinhibitia persistenta. Hacker si Neuner intr-un studiu din 2006, au gasit S. paniculata a fi, dintre cele studiate, cea mai rezistenta planta subalpina perena la fotoinhibitia indusa de frig, eficienta ei fotosintetica permitandu-i sa profite imediat de temperaturile moderate ale sfarsitului iernii.

Farmacopee: In traditia populara, S. paniculata poarta denumirea de Iarba surzilor. Exista referinte de utilizare ca tonic general, ca tinctura pentru bataturi.


CHEILE OLTETULUI

Cultura: Timp de 2 ani am cultivat atat plante preluate din natura cat si plante achizitionate in 2008 din supermarketul Hornbach. Nu este o planta sensibila, singurele deficiente de crestere pe care le-am observat s-au datorat unui substrat prea drenat, constituit numai din pietris grosier.
Prefera straturi bine drenate si insorite, dar radacinile trebuie sa aiba la dispozitie si humus, pentru a se mentine o umiditate necesara pentru propagarea rapida.
In conditiile in care nu mai este cultivata pe soluri calcaroase, tinde sa-si estompeze tighelul argintiu specific de pe marginile frunzelor - cum se intampla dealtfel si cu cele provenind din comert.
Plantele cultivate in zone semiumbrite se dezvolta mai bine decat cele in plin soare. De altfel, am observat ca in sezonul cald agreeaza o umiditate constanta.
Vara trecuta am observat si inflorirea unor rozete mature, dar din pacate nu am regasit pozele realizate. Evident, este o excelenta planta de rocarie, cu foarte buna rezistenta in sezonul hibernal.
Ca si in cazul altor plante din natura aduse in cultura, S. paniculata tinde sa se inalte mai mult de la sol, pastrand frunzele bazale care s-ar fi uscat in natura.


PLANTE IN CULTURA (foto autor)

Bibliografie:
-Reisch Christoph, Glacial history of Saxifraga paniculata (Saxifragaceae): molecular biogeography of a disjunct arctic-alpine species from Europe and North America 2008
-Reisch Christoph; Poschlod Peter; Wingender Ruth, Genetic variation of Saxifraga paniculata Mill. (Saxifragaceae): molecular evidence for glacial relict endemism in central Europe
-Neuner, G., V. Braun, O. Buchner, and D. Taschler. 1999. Leaf rosette closure in the alpine rock species Saxifraga paniculata Mill.: significance for survival of drought and heat under high irradiation. Plant, Cell and Environment 22: 1539-1548.
-Scoggan, H. J. 1978. The Flora of Canada. Nat. Mus. Nat. Sci. Publ. Botany. 4 vol., 1711 pp.
-Soper, J. H. and P. F. Maycock. 1963. A community of arctic-alpine plants on the east shore of Lake Superior. Can. J. Bot. 41:183-198.
- http://www.saxifraga.org

Alte lucrari de interes:
-Saxifrages - A Gardeners Guide to the Genus by Winton Harding (2nd edition)
-Saxifrages - A Definitive Guide to the 2000 Species, Hybrids and Cultivars by Malcolm McGregor
-Saxifrages of Europe by D. A. Webb & R. J. Gornall


Liviutz, 31
octombrie 2009